fiatlux

pe el nu prea il vedeam, era tot timpul preocupat de ceva,

te urasc, as vrea sa dispari cind te privesc,

sa te sterg ca si cum as inchide pleoapele peste tine,

te urasc, imi spunea trupul ei, te urasc, imi striga fiecare fir de par,

ascunde-te, cel mai bine ar fi fost sa nu fiu,

pentru ea, eu existam si era prea mult,

eram hipnotizata de privirea ei,

paralizata, incapabila sa reactionez, cum sa ma apar ?

sa ma arunc la gatul ei si sa o strang, sa ii scot ochii,

sa o lovesc cu picioarele pina se facea neagra,

pina se usuca ca o bucata de lemn

pe care o calci cu piciorul si dispare in praf,

ma ura, dar ura ei imi dadea sentimentul ca exist,         

ura ei era mai buna decit indiferenta lui,

mai buna decit neantul,

ma ura, deci existam, eram ceva,

intensitatea privirii ei imi spunea cit e de inalt, de larg, eul meu,

privea in directia mea si ceva o infricosa,

asa am aflat ca in locul acela eram eu,

si locul acela era mare, negru,

 un balaur pe care ar fi vrut sa il loveasca mereu

si uneori o facea, asa am venit pe lume,

invatand despre mine din privirea lor

  zilele sint rotunde, toate la fel, mari si goale,

  zilele mele sint albastre ca esarfa lui ingrid bergman in casablanca,

  ale mele rosii ca ochii tai dupa plins,

  cum sint  iubitii tai ?

  subtili si ironici- nu au culoare,

   mai bine iti citesc ceva din ziar, vrei ?

   « copiii au intrat pe furis in casa de peste drum …. »

   zilele mele sint din lina, le incalt in fiecare dimineata

   iubitele mele au dinti mici, de veverite, toate, tu nu,

  « au facut fotografii cu telefoanele mobile pe care le-au aratat, ca sa se laude,…. »

  a unui regizor plecat in vacanta dupa ce si-a ucis fiica si sotia ?

  a unui profesor de anatomie obligat sa studieze inca ?

  in casa de peste drum,

  «  uneori ma uit la ziua care trece ca la o casa de peste drum »,

  au inteles despre ce este vorba si au chemat politia

  « as vrea sa inteleg despre ce este vorba in zilele mele,

  la tine e simplu, citesti ziare, se vede cu ochiul liber,

   gandurile nu se vad cu ochiul liber si nici ce e dincolo de peretii caselor 

   nu se vede cu ochiul liber, peste tot, iti zic, trebuie sa intri pe furis»

  specialistii in oase au confirmat- intr-un proces verbal lung cat o viata,

  plin de formule, unele juridice, unele chimice, citeva lirice –

  « exista un loc pentru zilele goale? sa isi depuna acolo,

  fiecare, ziua pe care o considera pierduta si, dupa un timp, sa o ia

  inapoi, plina »

  ea a murit in somn, el a murit pe marginea patului, de singuratate,

  urmeaza o pagina in care specialistii justifica de ce nu au reusit

   nu poti sa le duci la gura si sa gusti din ele ca dintr-un pumn de zmeura

   fug ca lupii zilele, albastre, cu ochi sticlosi »

   s-au dus intr-o casa de batrani, au crezut vecinii,

   postasul a aratat cu degetul spre teancul inalt de scrisori,

   pe cei cei care au impietat asupra dreptului la intimitate intrand pe furis

  « zilele mele sint copii, se duc pe furis in casa de peste drum » 

avea si un anume fel de a ma privi, timid,

genele ei filtrau ura cu grija, vedeam numai ce era de neascuns,

prima data am ras, mi s-a facut frica mai tarziu,

cind mi-am dat seama ca nu mai am ce sa astept,

de la o vreme, diminetile incepusera sa semene intre ele

ma obisnuisem sa ucid si sa inving,

aveam chiar o anumita usurinta in asta

dar, vag la inceput, apoi din ce in ce mai sacaitor,

mi-am dat seama ca moartea celorlalti ma plictiseste,

imi lua o gramada de timp sa ma spal de sange,

singele nu e ca praful, se usca si trebuia sa frec,

pe sub unghii, pe ochi, in par ; eram generalul unui rege nebun,

ma intrebam daca eram nebun si eu ; in fond,

raspunsul imi era indiferent, toate mi se pareau la fel

numai ura ei era noua, imi era frica sa o pierd,

in urmatoarele nopti nu am dormit, o vedeam in timpul zilei,

avea sandale cu fir de aur, cind era intoarsa cu spatele

ii mangaiam umerii in gand; imi spunea minciuni si ii era frica,

vocea ii tremura –rareori, tresaream de mila,

stiam amindoi de ce a venit,

fata in fata, adevarul dintre noi se numea moarte,

eram gelos pe Dumnezeul ei, dar ii eram recunoscator,

in numele lui statea in fata mea, inalta,

am lasat-o sa ma ucida pentru ca avea bratele albe,

pentru ca, fara ea, as fi fost pentru prima data singur

am lasat-o din admiratie, ma depasea in curaj,

din orgoliu – mainile ei inocente ma flatau,

stiam ca in amintirea ei voi avea un mormint voluptuos,

dar nu puteam sa ii spun

  nici luni, nici marti, nici vineri,

  scuzati-ma, saptamana mea nu are zile pentru dvs,

  ar fi insistat, l-as fi lasat sa astepte la coltul unei strazi,

  din asteptare nu se moare, am verificat,

   dar e batran ca o cifra,

  m-a invitat la cafea cu vocea profesorului

  care ma scoate la tabla pentru ca am vorbit in banca,

  as fi vrut sa ii spun: n-am invatat niciodata vreo lectie,

  nu va obositi, nota doi imi convine,

  nota de la purtare, ah, nota de la purtare,

  imi era frica de ganduri insa,

  privirea lui mioapa si severa era in dezacord

  cu gindurile mele, ele ziceau: in spatele ochelarilor

  privirea lui nu e severa, e vicleana,

  ba nu, spunea parul alb, e o privire onesta

  dezinteresata, sincera si, in mod particular, prietenoasa,

  ba nu, ziceau gandurile, e o privire lasa, fricoasa,

  chiar agresiva, ba nu ziceau ochelarii,

  e o privire lipsita de acuitate, atata tot

  conversatia a inceput –  intrebam de ce a inceput, nu ?

  lasa, oricum nu stiu suta la suta de ce!

  zece la suta – exilul, neconscutii iti devin, brusc,

  fosti colegi de tara, pe vremuri erati inseparabili ,

  conversatia a inceput asa: cozile la paine, serile cind luau lumina,

  securistii de linga pat, de sub pat, din pat,

  bineinteles, nu a vrut sa fie membru de partid,

  s-a inscris de abia in ’88 ; aici, nu m-am putut

  impiedica sa constat ca partidul insusi,

  dupa ultimele declaratii ale membrilor, s-a infiintat in acelasi an,

  m-a privit fix, am inteles ca am incurcat paragrafele,

  spune-mi « tu », te rog, ma simt de parca am iesit la pensie,

  pina la pensie mai are un an,

  am epuizat toate temele nationale-

  dacii, ospitalitatea, sarmalele, plesu, ue-

  am trecut la cele personale, din ultimele, trage concluzia

  ca nu am voiajat suficient si exclama dintr-o suflare :

  « iti pomit, te duc la un castel ! »,

  lumina reflectorului m-a orbit, sala de zece mii de locuri

  era plina si toate revolverele indreptate spre mine,

  sint o tinta facila, nu aveti cum sa ratati,

  sinteti obligat insa sa imi dati zece la purtare,

avem in comun timpul zilei si cel al noptii

citeva ore si o cantitate imensa de minute

intr-o complicitate involuntara

avem, uneori, in comun aceleasi gesturi-

clipim amandoi in aceeasi secunda

sau ne ridicam de pe scaun, sincron

e de mirare insa ca toate minutele sint la fel

cele in care te gandesti la mine,

nu sint diferite de cele in care ma uiti

nu tresar cind ma visezi,

ma acuzi, ma torturezi, ma suprimi

si eu zimbesc vanzatorului de bilete

ca si cum nu s-ar intampla nimic important

as vrea sa imi privesc mainile,

sau ochii si sa imi dau seama precis

la ora cinci dupa-amiaza, indiferent de vreme,

dimineata mergeam la coafor, la prinz imi sunam parintii,

aprindeam luminarile cu cinci minute inainte sa sune la usa,

imi aducea flori, doamne, cite flori in 30 de ani!,

aprinde, te rog, lampa, fotografia lui e acolo,

e intoarsa spre usa, imi place sa ma priveasca

cind intru in camera, simt ca ma asteapta,

ai sa crezi ca sint nebuna, bineinteles ca sint,

puneam de fiecare data fata de masa alba, din damasc

pina in ziua cind…., vorbeam despre toate lucrurile,

despre toti oamenii, in primii ani radeam mult, apoi

am inceput sa fim ingrijorati, vorbeam despre griji precise,

despre banca, despre mobile, cu demnitate, gravi,

aduci prajiturile, te rog, sa inchizi si fereastra,

la doi ani, inlocuiam totul- fotoliile, perdelele,

lampile, dulapurile, nici eu, in oglinda,

nu ramaneam aceeasi, 

atunci ii spuneam febra, el tacea,

plecam des in calatorii de afaceri,

Italia, Elvetia, America, Japonia, fotografiile le pastram eu,

le-am ars saptaman trecuta,

nu te mira, le stiu pe de rost,

ce rochie purtam, ce culoare avea camasa lui,

daca era cald sau frig, daca eram veseli,

daca tocmai ne certasem, gustul cafelei din dimineata aia,

dupa cina, duminica, eu ieseam la cinema,

mi-a placut intotdeuna sa citesc inainte sa adorm,

era liniste la mine, ca acum,

mama nu a vrut  niciodata sa il intalneasca,

pentru ea, el era un barbat cu familie,

duminica, la desert, aveam deseori inghetata cu nuci,

coniacul il luam pe terasa, da, avea ochii tristi,

de cind nu l-am mai vazut?

ar fi trebuit sa inteleg mai devreme ce ni se intampla,

nu imbatranesti dintr-o data, au trecut doi ani,

ii scriu in fiecare duminica dupa-amiaza,

la ora cinci, indiferent de vreme,